DESCULŢĂ

Desculţă merg pe pajiştea rănită
dor urmele lăsate în tranşee
la râpa vertebrală aţipită
prelinsă pe o pantă erbacee
se modelează un profil proeminent
protuberanţă gata să răspundă
iluzia verdelui se scurge lent
la margine de deal adiacent
miezul colinei gâlgâie latent
inconsistenţa juvenilă mă inundă

© Mihaela Chitac 2011

GOLUL FOSIL

Soldaţii trupelor celenterate
Mărşăluiesc în mlaştini spongioase
Gustând din umilinţa formei plate
Sub tălpile de cauciuc vâscoase
Rămân în pliul albiei stinghere
Urmele lor, repere pasagere,
Marcând pe harta vălurită larg
Golul fosil al fundului de lac

© Mihaela Chitac 2011

HIBERNIA

Septentrional
Arctic
Tectonic
Ser senzual
Carnal-ironic
Semn consensual
An astronomic
Cercul Polar
Arcul nevrotic
Omul dual
Vis preistoric
Somn hibernal
Tonic-erotic
De animal

© Mihaela Chitac 2011

DESPRE LIMBAJ

Preţuim limbajul întrucât ne facilitează comunicarea. Metaforic vorbind, firul său lucitor integrat în ţesătura de semne printr-un mecanism arbitrar complex preface urzeala în textură, transformând insesizabilul în sesizabil.
Mecanismul vorbirii preia repere din simbolistica perceperii senzaţiilor, multiplicându-le în cuvinte.
Instrument al spiritului, limbajul cerne cunoştinţele şi se decantează prin capacitatea receptării. Să examinăm câteva fenomene.
Imposibilitatea unui individ de a înţelege subtilităţile verbale emise de participanţii grupului poate fi explicată uneori de o incapacitate de a face legăturile necesare; poate că de aceea, unor astfel de persoane le lipseşte ceea ce numim simţul umorului.
Un alt fenomen poate apărea când un individ are un comportament impropriu faţă de restul grupului din care face parte, lezând bunul-simţ.
Compatibilităţile sau incompatibilităţile dintre semeni cu personalităţi apropiate sau distincte se subordonează, în ultimă instanţă, modului de exprimare a locatorilor într-o lume bazată pe dominaţia limbajului.
Alcătuirea limbajului pe un spectru larg de cunoaştere, real şi imaginabil, face ca spiritul uman să se confrunte cu forme de o diversitate imposibil de structurat în cadrul spaţiului ce ne înconjoară, ţinând seama de extensia temporală şi cunoscând capacitatea distinctă de manifestare a fiecărui individ.
Un summum de relaţii contingente între indivizii ce fac parte din aceeaşi categorie duce la apariţia unui limbaj specific denumit, în funcţie de tipul colectivităţii în care este întrebuinţat, jargon sau argou.
Faptul că din motive de ordin istoric, etnic sau cultural oamenii nu deţin aceleaşi resurse de cunoaştere justifică apartenenţa indivizilor la grupări deosebite, implică un contrast.
Lipsa din sfera limbajului a unor elemente comune reduce substanţial potenţialitatea contactelor.
Nu putem neglija, pe o scară valorică, dispoziţia umană de receptare în trepte a universului: o viziune trunchiată reduce capacitatea de înţelegere îngustând orizontul, în timp ce o viziune panoramică explorează un câmp de analiză mult mai vast.
Puterea gândului e măsurată adesea prin intensitatea percepţiei senzoriale. Lumea se compune dintr-o reţea de stimuli care pătrunde în straturile permeabile ale sensibilităţii omeneşti.
Disponibilitatea individuală de comunicare interumană este potenţată de acumulările succesive de experienţă şi se declanşează în prezenţa unor stimuli externi.
Fireşte, este vorba despre un complex de împrejurări care provoacă exteriorizarea unor limbaje artistice specifice, asociate unui gen propriu de comunicare: arte vizuale, muzică, dans, teatru, poezie.
Subordonat unei gândiri complexe, limbajul se justifică prin fiecare semn care-l exprimă.
Scrisul poate concentra sintetic fluidul gândirii izvorât din meandrele materiei cenuşii, anulând însă ceva din seva spontaneităţii.
Scrisul are ca atribut o desfăşurare pe orizontală în detrimentul spaţialităţii, o devenire în sens unic.
Gândurile se centrează în jurul unor idei-forţă care conferă coerenţă limbajului, pledând pentru accesibilitatea comunicării.
Muzica deţine un limbaj al notelor universal valabil, măsurabil cu puterea de penetrare a sunetului, în vreme ce artele vizuale îşi etalează o varietate de semne care sunt recognoscibile numai grupurilor restrânse ale elitelor.
Sub toate formele sale, limbajul se impune în civilizaţiile umane ca mijloc de a converti absolutul în reprezentabil.

© Mihaela Chitac 2011

LYTHOS

Intrare geologică lichidă
siliciul ochiului
scurs în clepsidră
topirea sticlei
stalactită
încheagă corpul său vitros
albuşul picurat
în stalagmită
aluatul grotei
dispărând vâscos
prin pâlnia
din pleoapa
adâncită

© Mihaela Chitac 2011

DEPOZITE DE ADEVĂR

Punctul este o sferă minusculă, care-şi adaugă substanţă prin rostogolire, asimilând nutrienţii necesari din spaţiul în care este circumscris. Densitatea redusă îl face să plutească, conferindu-i mobilitate extremă, capacitatea de a explora Universul, dilatându-se de la nimic la infinit.
Pe vremea când elementele pluteau încă în derivă, haotic, fără vreun ţel anume, sâmburele fraged al adevărului, cât o gămălie de ac, s-a rostogolit cu viteză ameţitoare prin praful stelar până când a început să prindă crustă, tot mai groasă, ce l-a acoperit aproape cu totul, dând naştere astfel Pământului, care a tot crescut în volum până când a ajuns la o dimensiune confortabilă.
După ce s-au limpezit apele, oglinda cerului a început să reflecte creştetul pleşuv al Pământului, dezvelindu-i, încetul cu încetul, carapacea. Binecuvântându-l, Grădinarul planetar l-a semănat presărând pe deasupra-i un pumn de seminţe exotice, aduse de departe, din altă constelaţie, care s-au adâncit în pojghiţa de humă lipicioasă. Astfel, tigvei Pământului i-au dat imediat tuleie de iarbă, iar firele au crescut vertiginos, pline de sănătate. Misteriosul Grădinar i-a dăruit nemurirea, altoindu-i crenguţe din pomul etern cu un boţ de hlei.
Arborele vieţii, cu rădăcini adânci în miezul Pământului a penetrat din loc în loc scoarţa tare, iar pe ramurile sale s-au ivit muguri care au înfrunzit şi-au înflorit, după care a dat rod un soi de poame cu pieliţe transparente dezvăluindu-şi sâmburi din pietre preţioase. Pasămite Pământul, ce ţinuse până mai ieri adevărul captiv în sâmburele-i preţios, îi împrăştiase savoarea prin lume după ploaia magică de stele căzătoare. Fructele se pârguiau rând pe rând, în nuanţe diferite, în funcţie de poziţia în care se aflau faţă de scânteierea Soarelui prin sita de nori, căpătând consistenţă, ca apoi să răspândească cele mai complexe arome.
Mai târziu, sâmburele pământului s-a pietrificat aproape cu totul, căpătând pe alocuri duritatea diamantului. După felul în care îşi etala strălucirea, adevărul era perceput asemenea cristalului, cu suprafeţe colţuroase, cu muchii dure sau mai puţin tranşante. Carapacea preţioasă a planetei se diversificase în zăcăminte de agat, opal, cuarţ fumuriu, ametist, citrin, jasp, crisopraz, smarald, turcoaz, lapislazuli, rubin, acvamarin. Dar bogăţia depozitelor de adevăr pur aflate la diferite niveluri de adâncime le face tot mai puţin accesibile pământenilor.

© Mihaela Chitac 2011

COMPUNERE, DESCOMPUNERE, RECOMPUNERE

Imponderabilul nu are greutate, iar materia se supune tiparului mental.
Pământul este menţinut în alertă prin exaltarea simţurilor, ca răspuns la stimuli, la presiunea durerii. Sângele miroase, gâlgâie, curge spasmodic întrerupând fluidul acvatic, blocând circulaţia vaselor comunicante. O boală carnală înceţoşează spiritul individual care purcede într-un zbor infernal, gata oricând să cadă în abis.

„Nu simţea. Nu-şi punea întrebări. Pentru o vreme nu era. Somn netrăit, interval fără vise.”

Mişcarea se suspendă, încremeneşte în suspans. Forţa celulei este măcinată de neputinţă, voinţa conştientă se transformă în abulie, lumina este înghiţită de întunericul minţii, iar zgomotul de liniştea eternă.

„Pogorâse într-o mare a liniştii ce părea infinită, dacă auzul zgândărit absurd ore în şir nu ar fi dat primul semn de îndoială. Glasuri neverosimile scotoceau cu disperare prin pungile fluturate de vânt, purtate în derivă; glasuri străine celor surzi. Sunete ce nu ajung vreodată dincolo de zid.”

Cunoaşterea se închide în taină pentru a fi descoperită de cei aleşi să primească ori totul, ori nimic!

„Deşteptarea îl cuprindea cu braţe incerte, încolăcindu-se straniu pe trupul rigid, îngheţat de răceala provizorie a catalepsiei.”

Sufletul secret al celui chemat îi dezvăluie în stare de veghe propriile amintiri, emanate din străfundurile subconştientului, oferindu-i revelaţia trecutului personal pentru a descifra sensul existenţei.

„Din poziţia culcat i se arăta treptat, pe măsură ce organele văzului se deprindeau cu incandescenţa solară o curioasă fereastră cu gratii metalice. Zadarnic efortul de a le pune în legătură cu lucrurile ştiute, suspendate în memorie.”

Litere, cifre, simboluri plutesc într-o mişcare browniană şi servesc instantaneu drept cheie celor care le zăresc chiar şi pentru fracţiuni de secundă. Din corpul sferelor cereşti sar aşchii ascuţite care se domolesc în cădere rotunjindu-se, devenind planete suspendate, atârnând în echilibru incert la înălţimea convenabilă emanaţiei Spiritului Infinit.

© Mihaela Chitac 2011

ROMB

romb
răstignit
cu vârfuri solitare
unghi în triunghi dreptunghic închistat
ochean întors în sine mozaic tăiat
indicator mobil irisul irizat
caleidoscop indivizibil
cu chenar marcat
în planul
reflectat
vizibil

© Mihaela Chitac 2011

SUFLETUL CASEI

De câte ori e lăsată singură, casa aţipeşte, ca şi cum un flacon de eter i-ar apăsa nările, istovind-o într-un somn static, fără vise, cu transperantele trase, anesteziată, în aşteptarea unei operaţii pe cord.
Braţele-i grele se înfiripă prinzând aripi, de îndată ce stăpânii vin în sfârşit s-o viziteze. Mâinile lor o cuprind cu prietenie, iar aerul stârnit prin ridicarea lor trepidează până în vârful degetelor casei, până sus, pe acoperiş, redându-i din nou veselia care deja îi răsplăteşte, zâmbindu-le complice dintr-o firidă.
Casa se pune iar pe picioare, căci ele reprezintă resorturile ce-i susţin temelia, săltând de colo-colo, în plan vertical, absorbind vibraţia intensă a terenului pe care s-a născut, desluşind resursele subsolului, intensificând senzaţia olfactivă emanată de balaurul din adâncuri.
Tălpile vizitatorilor îşi regăsesc echilibrul pendulând între uşi şi ferestre, capătă aderenţă fixându-se de Talpa Casei, împrospătând nuanţa caldă a duşumelelor patriarhale, lăcuite.
Trupul femeii şi trupul bărbatului îşi reiau locul aflat sub protecţia carapacei ţestoasei, adăpost în scorbura secretă a copacului cu trunchi maiestuos şi coroană bogată, a cărei înţelepciune se întrevede strălucind prin luminator.
De la înălţimea respectabilă a casei, prin ferestruicile întredeschise ale mansardei, răzbate în interior o ploaie de raze ale căror săgeţi se înfig în corpul subtil al fiecărei celule organice, învelindu-le într-o reţea protectoare, conectându-le la energie pură, întreţinând misterul.
Curând, sufletul casei se împlineşte prin fiecare milimetru de spaţiu locuit. Casa se bucură de atenţie, e îngrijită, îmbogăţită, hrănită şi consultată de locatarii ei, care-i conferă stil prin felul în care-şi întreţin amintirile.
Din când în când, zilele de importanţă majoră ale casei se serbează cu fast, iar muzica răsună prin toţi porii panopliilor cu instrumente de fanfară sau corzi, în acorduri puternice ori suave, compunându-i ode de mulţumire.
Chiar şi îmbrăţişările straşnice ale stăpânilor contribuie la înviorarea spiritului domestic al casei, făcând-o să trosnească din încheieturi, reducând astfel simptomele unei anchiloze ancestrale, provocate de trecerea anilor.
Pe de altă parte, aerul ei caracteristic este mereu refrişat prin intensificarea gândurilor bune cu care oaspeţii îi calcă adesea pragul şi pe care-i întâmpină cu bunăvoinţă la fel de intensă.
Dar când îi pleacă stăpânii, casa se simte părăsită, se istoveşte de dor, aşteptând lumina becurilor aprinse, căldura radiatoarelor şi primenirea respiraţiei stătute, captivă în interiorul zidurilor sale. Aşteaptă să fie răsfăţată cu daruri aduse de departe şi mai ales să-i fie deschisă uşa sufletului cu cheia.

© Mihaela Chitac 2011

ILUZIA ZILEI BUNE

Iluzia zilei bune,
aerată, tentantă,
ca o spumă de căpşune,
să îşi reverse plinul
prin fanta bufantă,
ivindu-se din senin
la a mea rugăciune!
Parfumată subtil
cu aromă fructată,
adorată de semeni,
de magi fermecată,
prin văl de voal fraged
protejat de furtună,
în veşmânt pastelat,
la un semn să-mi ofere
dispoziţia preferată;
în funcţie de loc
sau de anotimp,
purtând asortată cunună,
din zori până-n seară
acompaniată de stele,
de soare sau lună,
să-mi cânte firesc,
în acorduri suave,
cu bucurie în strună!

© Mihaela Chitac 2011

VEZUVIU

trecând
din zi în noapte
metalicul efluviu
vibrează impulsive
explozii de vezuviu
şuvoaie instabile
bombastice tenebre
zadarnice himere
dinspre un vad spre altul
corăbii efemere
lovindu-se de muchii
sedimentează-n albii
prundişuri pasagere

din an în an fluidul
prefigurând tabloul
aduce-n dar luminii
ofrandă doar haloul
ca fenixul renaşte
rostogolindu-şi oul
alimentând iluzia
reverberează noul
gata să eclozeze
în anul care vine
adulmecă prezentul
în vajnice ruine

© Mihaela Chitac 2011

DESPRE ACTUL CREATOR

Puterea nopţii stă în născociri. Simultan cu şederea trupului în repaosul nocturn, imagini disparate din sertarele minţii recompun un mozaic efervescent.
Protejate de cortina umbrelor mişcătoare, iluminările interioare dau forţă plăsmuirilor care se detaşează până la limita suportabilului senzorial. Când nu mai poţi să le ţii piept, te înalţi împreună cu ele, devenind tu însuţi participant la spectacolul de lumină-umbră şi instrument al celor ce-ţi ordonă să li te alături.
Insomniile provin din nelinişti care se repetă obsesiv până la epuizare. Străduinţa de a le desluşi esenţa şi de a le recompune într-un spaţiu nou, idealizat prin dăruire şi pasiune, naşte creaţia.
Fracţiuni infinitezimale de imagini fugare se perindă prin faţa ochiului minţii şi, pentru a le prinde din zbor, eşti gata să plonjezi în oceanul inspiraţiei. Efortul de atingere a curioasei suprafeţe pe care amerizezi te condamnă la imponderabilitate. Urmăreşti un film cu imagini halucinante ce depăşesc firea lucrurilor comune, plasându-te la limita conştientului.
Starea de graţie prin care ţi se permite accesul la cunoaşterea absolută este paşaportul primit pentru lumea de dincolo de această graniţă. Un declic deschide ochiul de şoim al raţiunii în stare de veghe, eliberând ideile prin culoarul de curent electric al sinapselor.
Efortul de conservare chiar şi a celei mai mici secvenţe din tezaurul ideatic deschis provizoriu este aferent actului de creaţie, fiind transmis de Creatorul suprem pământeanului cuprins de febra creaţiei.
Pasiunea nestăvilită se propagă ca fulgerul configurând viziunea creatorului de artă.
Odată cu încheierea actului creator te cuprinde o sfârşeală benefică, iar pacea lăuntrică ia pentru scurtă vreme locul neliniştii. Astfel ia naştere arta, seducătoare şi iritantă, un produs inefabil al sensibilităţii umane.
Orice intervenţie brutală asupra lumii sensibile poate întrerupe însă iremediabil legătura magică cu esenţa, aruncându-ne în abis.

© Mihaela Chitac 2011

DESPRE PEISAJ

La Tescani poţi zice că retrăieşti un vis. Copiii se trezesc când sunt maturi, dar adulţii caută mereu memoria copilăriei.
Acolo unde artificialul înşală în mod constant simţurile, sistemul de percepţie este alterat şi nu se vindecă decât prin contactul cu natura frustă.
Forţa anotimpurilor destramă iluzia secretă a imaginarului. Când ating volumele realului, modulate în pantă pe coasta de deal, mă copleşeşte umbra pădurii ce poartă în poala sa tot satul. Primesc fructele coniferelor şi foioaselor ce stăpânesc moşia încă din vremea boierului Tescanu ca pe un dar de care în spaţiul citadin nu am parte. Arborii plantaţi împrejurul casei înalte în care locuiesc provizoriu contribuie prin insolenţa creşterii lor la naufragiul visului.
Paradoxal, în prezenţa naturii nu mă simt protejată. Contactul brutal cu realitatea imediată mă asupreşte. Trebuie să mă abstrag prezentului, cufundându-mă într-un spaţiu trecut din care să extrag reverie despre ceea ce mi-a plăcut acolo cândva.
Ador clădirile vechi, dar cu tavan înalt, hărăzite anume pentru supleţea gândurilor care plutesc la niveluri superioare. Apariţii misterioase, forme fără conţinut, ectoplasme intangibile capătă consistenţă aici, unde aerul este rarefiat, la altitudine.
Oglinzi ale atmosferei, peisajele pot surprinde oglinzile înşelătoare ale sufletului.
Fluctuaţiile agenţilor de mediu asigură diversitate motivelor etalate în natură. Învăţ să respir prin frunze în acord cu atmosfera. Îmi ritmez pensulaţia cu viteza de deplasare a norilor, cu intensitatea ninsorii sau cu emanaţia calorică a aerului. În absenţa soarelui, agentul catalizator, nu se poate reconstitui însă plenitudinea colosală a realului care extrage din străfundurile pământului rodnicia seminţei însetate de lumină.
Peisajul vizibil exultă pe pojghiţa fragilă a retinei pictorului care-l transpune cu ajutorul uneltelor pe suportul amorf recreându-l după alte legi decât cele trasate de formulele chimice, exaltând legenda spiritului adormit sub movila dispusă în formă de melc.

© Mihaela Chitac 2011

VIAŢA ÎN VIS (psihologie transpersonală)

Suntem cumva provocaţi să ne descărcăm programele memorate în viaţă în spaţiul paralel al trăirii inconştiente. Acest spaţiu inefabil reflectă activităţile noastre cotidiene, nevoile imperioase, frustrările, păcatele omeneşti, cele cu voie sau fără de voie.
Visul înlesneşte comunicarea cu entităţi spirituale reprimate, cu sufletul colectiv al familiei din care facem parte, cu reprezentările celor pe care-i cunoaştem şi îi recunoaştem sau nu-i cunoaştem, dar îi vom revedea cândva. Visul face posibil chiar şi accesul la materialul increat fizic. Interceptăm vizual, acustic sau cinetic şi suntem reperaţi după frecvenţa pe care emitem, în funcţie de nivelul nostru de dezvoltare spirituală.
Sondăm inconştientul pentru a găsi răspunsuri problemelor de zi cu zi şi suntem gata să le descifrăm într-o cheie ce ni se revelează în vis prin simboluri şi alegorii ale imaginii. De îndată ce intrăm în starea de veghe putem accesa ceea ce ne interesează: un cuvânt, o formulă numerică dintr-un rând de carte aflată pe un anume raft în vasta bibliotecă a memoriei colective.
Maşinăria infernală se pune în funcţiune întorcând pe toate feţele datele problemei, schimbând configuraţii, răsturnând orice logică a valorilor existenţei noastre ancorate în real.
Gândul se proiectează liber, multiplicat în infinite ipostaze, retransmiţându-ni-se cu viteza proprie comunicării electronice.
Vom lăsa tot balastul informaţional acolo, în neantul din subconştient, dacă extragem pe un disc compact soluţia problemei într-o scriitură de sorginte divină oferită de tehnologia misterioasă, miraculoasă, intangibilă.
Alunecând pe traseele subliminale, primim mesajul scontat afişat pe ecranul oniric, fiind inseparabil conectaţi la Marele Ordinator. Prin impulsuri nervoase interacţionăm emoţional cu acesta. În efortul de a ne conforma înscrisurilor genetice, borne ale predestinării, acceptăm de fiecare dată provocarea.
Fiind echipaţi senzorial să receptăm imagini, sunete, izuri, esenţe olfactive care ne ispitesc în viaţă, pentru a ajunge pe culmile dorinţei trebuie să împlinim acest dat, fie şi în imaginar. Hoinărim în spaţiul infinit din vis plutind peste pământul reavăn, recompunându-ne în ţesături virtuale, gata să întâlnim şi alte ţesături virtuale cu care ne intersectăm reacţionând virtual. Poate de aceea, în acest spaţiu putem face absolut orice, fără ca rezultatul acţiunii noastre să ne afecteze ţesătura. Putem alege calea convenabilă din logica ilogică a visului.
Din mozaicul zilnic de simţiri, imagini, sunete, ispite ale gustului şi ale trupului suntem în stare să recreăm situaţii coerente care ne par foarte reale.
Pentru a ne putea învăţa lecţia de viaţă suntem învestiţi cu puterea gândului, gândul fiind unitatea de măsură în dirijarea reacţiilor la diferiţii stimuli pe care-i primim.
Spaţiul oniric nu e tridimensional, rămâne doar un ecran plat care ne ţine prizonieri ca într-o oglindă totalitatea gesturilor de care suntem capabili la un moment dat. Trecând dincolo de sticlă, acţiunile noastre conştiente se unesc cu cele închipuite, sugerându-ne un eu complex, halucinant, făcându-ne capabili să ne înţelegem propria natură.
De fapt, visul nu este numai generator de progres şi de cunoaştere, dar are şi o capacitate uimitoare de regenerare a organismului.

© Mihaela Chitac 2011