Despre mine

Fotografia mea
Bucureşti, Romania
În pictură recompun iluzia realităţii, subordonându-mă fascinaţiei exercitate de reţelele construite de natură sau concepute de civilizaţiile umane, iar în literatură mă supun mecanismului limbajului specific naturii umane.

duminică, 27 mai 2012

RĂSPLATA


Un gutui de bun augur,
De gurguie doldora,
Mă lăsase să-l proptesc.
Aşezat în contre-jour,
În lumina arămită,
Îmi părea din bronz celest.
O bărbie de gutuie,
Barbişon de catifea,
Avea în vârf un ţugui –
Din profil când îmi poza.
Apa din cer îmi ploua –
Picura printr-un gargui
Limba aspră adăsta
Ridicată pe un grui –
Gura pungă îmi făcea,
Miezul se-nrudea cu piatra.
Când, închisă între fălci,
Pulpa-i tare respira,
Puful se împrăştia,
Strepezea dinţii de vată –
Ca o tigvă strălucea –
Tremuram atunci ca varga.
Fructul galben incita
Gustul prin aroma grea
Şi aşa-mi primeam răsplata.

© Mihaela Chitac 2012

duminică, 20 mai 2012

GRĂDINA DEMONICĂ


Foale de armonică
În grădina hirsută,
Informă, demonică, slută;
Înjghebată pe creste,
Înţesată de ţeste
Din seminţe şi sâmburi –
Insecte pietroase
Răstignite sălbatic,
Cioplite atavic
În fibre lemnoase –
Figuri ancestrale
Cu bărbi răvăşite,
Mustăţi răsucite
Din corzi vegetale…
Demonul răsare
Buhăit de sare
Din magma pieloasă –
Clisă onctuoasă.

© Mihaela Chitac 2012

vineri, 4 mai 2012

DEPOZITE DE ADEVĂR


Punctul este o sferă minusculă, care-şi adaugă substanţă prin rostogolire, asimilând nutrienţii necesari din spaţiul în care este circumscris. Densitatea redusă îl face să plutească, conferindu-i mobilitate extremă, capacitatea de a explora Universul, dilatându-se de la nimic la infinit.
Pe vremea când elementele pluteau încă în derivă, haotic, fără vreun ţel anume, sâmburele fraged al adevărului, cât o gămălie de ac, s-a rostogolit cu viteză ameţitoare prin praful stelar până când a început să prindă crustă, tot mai groasă, ce l-a acoperit aproape cu totul, dând naştere astfel Pământului, care a tot crescut în volum până când a ajuns la o dimensiune confortabilă.
După ce s-au limpezit apele, oglinda cerului a început să reflecte creştetul pleşuv al Pământului, dezvelindu-i, încetul cu încetul, carapacea. Binecuvântându-l, Grădinarul planetar l-a semănat presărând pe deasupra-i un pumn de seminţe exotice, aduse de departe, din altă constelaţie, care s-au adâncit în pojghiţa de humă lipicioasă. Astfel, tigvei Pământului i-au dat imediat tuleie de iarbă, iar firele au crescut vertiginos, pline de sănătate. Misteriosul Grădinar i-a dăruit nemurirea, altoindu-i crenguţe din pomul etern cu un boţ de hlei.
Arborele vieţii, cu rădăcini adânci în miezul Pământului a penetrat din loc în loc scoarţa tare, iar pe ramurile sale s-au ivit muguri care au înfrunzit şi-au înflorit, după care a dat rod un soi de poame cu pieliţe transparente dezvăluindu-şi sâmburi din pietre preţioase. Pasămite Pământul, ce ţinuse până mai ieri adevărul captiv în sâmburele-i preţios, îi împrăştiase savoarea prin lume după ploaia magică de stele căzătoare. Fructele se pârguiau rând pe rând, în nuanţe diferite, în funcţie de poziţia în care se aflau faţă de scânteierea Soarelui prin sita de nori, căpătând consistenţă, ca apoi să răspândească cele mai complexe arome.
Mai târziu, sâmburele pământului s-a pietrificat aproape cu totul, căpătând pe alocuri duritatea diamantului. După felul în care îşi etala strălucirea, adevărul era perceput asemenea cristalului, cu suprafeţe colţuroase, cu muchii dure sau mai puţin tranşante. Carapacea preţioasă a planetei se diversificase în zăcăminte de agat, opal, cuarţ fumuriu, ametist, citrin, jasp, crisopraz, smarald, turcoaz, lapislazuli, rubin, acvamarin. Dar bogăţia depozitelor de adevăr pur aflate la diferite niveluri de adâncime le face tot mai puţin accesibile pământenilor.

© Mihaela Chitac 2012