din ochiul cerului spart
o ploaie insistentă de
ace
trimisă de un gând
absurd
ca un blestem surd o
urză
nu-mi dă pace
urzește, m-acuză
îmi udă clopotul de meduză
sub care se mișcă apatic
un nud transparent
sub ploaia urzicătoare
ostatic
corpul celenterat
perforat fără milă
își execută mișcările-n silă
pare din celofan umezit
nu-i din sticlă topit
gelatină
așa cum mi-am
închipuit
când l-am creat
aveam creierul adormit
soarele mă bătea în
cap...
inima asta crepusculară
e pe cale să explodeze
iar lumea ei imaginară
ar putea să dispară
într-o ploaie
corpusculară
de stele cu
coadă
căzând de sus, de pe
bloc
de la o mansardă
o grămadă de sfere
pe asfaltul sticlos
de pe stradă
© Mihaela Chițac, 2023
