am făcut ce-am putut
să însuflețim aceste corpuri fizice
de împrumut
le-am întreținut zilnic
le-am umplut
cu sentimente
impulsuri, idealuri
și temperamente
le-am personalizat
în stilul propriu adecvat
am interacționat
am schimbat între noi
impresii, umori
uneori și fluide
de regulă bazice sau acide
ne-am multiplicat
în registre de stare civilă
numele le-am consemnat
după un timp...
am plecat
cei ce ne-au cunoscut
ne-au iubit, ne-au urât
ne-au iertat...
©Mihaela Chițac, 2025
cu trupul ăsta expirat
pe care-l merit cu vârf și îndesat
de care nimeni nu s-a îngrijit
închis într-un sac de piele jupuit
abandonat prin orașul interzis
precum trunchiul pomului uscat
pe care cineva l-a scrijelit
evident viața i-a marcat
și l-a compromis...
mi-am crescut trunchiul prezis
în realitatea unui vis
din ceasuri de banalități
petrecute-mpreună cu cei apropiați
mi-am permis să caut pe lună
prin ochii neîmblânziți vreodat'
de tot ceea ce văd în jur
în timp ce crengi prelungi păroase
pipăie spațiul aerat
purtând umbra pierdută-n contre-jour
pe un tărâm neumblat
unde străzile nu-s pustii, sunt vii...
© Mihaela Chițac, 2025
pe planeta mea
când hălăduiește
departe de soare
fantoma ei bântuie
provoacă stupoare
anostă, opacă
un nimeni în drum
la pândă de zile
chiar de săptămâni
tulbure, turbată
se-ntinde-n genuni
înghite întruna
la micul dejun
oameni, case, fiare
într-o încleștare
cu norii nebuni...
alteori preferă
romantic o cină
gura-i invizibilă
sub masca haină
ceața voluptoasă
flămândă de oase
aruncă deasupra
plasa-i de mătase
devorează prada
dinți de căpcăuni
capete și membre
dispar dintr-o dată
în pasta cleioasă
între cer și pământ
se anunță ploaie
burniță și vânt...
plutește prin imaginarul colectiv
imaginea de mine
trece obsesiv prin mintea altuia
se modifică nonstop retrospectiv
mă scoate din tipare
secvențele se derulează succesiv
cu sau făr-un sens evolutiv
trec de la o imagine la alta
în succesiuni de imagini
ajustez, fac reglaje
tai surplusul, bifez stările incitante
îmi selectez poziția, statusul
nuanțele calde-reci
corespondențele sufletești
după asemănări și diferențe de stil
adaug ingrediente pitorești
reflexia torsului meu feminin
un tremur de aromă reflectată
sorbind în cerc din cupa mea cu vin
o undă de portret fragil
© Mihaela Chițac, 2025
cineva respiră pentru mine
plămânul înverzit de fotosinteza
plantei carnivore
prinde în plasă goange saltimbance
umple spațiile compromise
cu spumă poliuretanică
materia flască expandează
face cute, pliuri, se pliază
sub penajul aripii lejer
șirul de plinuri
întrerupt de goluri, adăpost letal
un blocaj suprimă respirația
aerul pompează printre blocuri
până la etajele superioare
flutură penele de înger
un suflu le-a împrăștiat prin cartier
© Mihaela Chițac, 2025
nedescoperită de nimeni
într-un canal obturat la suprafață
fără interfață
un strigăt care nu mai iese din mine
întors din drum și îngropat
precum un secret
în ruinele unui oraș fortificat
© Mihaela Chițac, 2025
pântecul lucios
suflat de bijutier în aur
pecetluit cu email
a fost scena mobilă
pe care s-au perindat
sufletele călătoare
ale spiridușilor infantili
adăpost temporar
în corpul subtil
i-am poftit înlăuntru
să se zbenguie
să cânte, să (se) joace
să înoate în mine ca peștii
ca păsările cerului să zboare
până la destinația următoare
să-i feresc de stele căzătoare
i-am expulzat prin fereastra
ce dădea spre marea cea mare
i-am expus la lumină
așa cum se cuvine
rampă de lansare
către zări senine...
dar scena a rămas pustie
au plecat spectatorii
s-au retras rând pe rând actorii
teatrul provizoriu fragil
a devenit acum un loc steril...
în timp se estompează
stratul efemer de email
© Mihaela Chițac, 2025
