cu trupul ăsta expirat
pe care-l merit cu vârf și îndesat
de care nimeni nu s-a îngrijit
închis într-un sac de piele jupuit
abandonat prin orașul interzis
precum trunchiul pomului uscat
pe care cineva l-a scrijelit
evident viața i-a marcat
și l-a compromis...
mi-am crescut trunchiul prezis
în realitatea unui vis
din ceasuri de banalități
petrecute-mpreună cu cei apropiați
mi-am permis să caut pe lună
prin ochii neîmblânziți vreodat'
de tot ceea ce văd în jur
în timp ce crengi prelungi păroase
pipăie spațiul aerat
purtând umbra pierdută-n contre-jour
pe un tărâm neumblat
unde străzile nu-s pustii, sunt vii...
© Mihaela Chițac, 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu