De câte ori e lăsată singură, casa aţipeşte, ca şi cum un flacon de eter i-ar apăsa nările, istovind-o într-un somn static, fără vise, cu transperantele trase, anesteziată, în aşteptarea unei operaţii pe cord.
Braţele-i grele se înfiripă prinzând aripi, de îndată ce stăpânii vin în sfârşit s-o viziteze. Mâinile lor o cuprind cu prietenie, iar aerul stârnit prin ridicarea lor trepidează până în vârful degetelor casei, până sus, pe acoperiş, redându-i din nou veselia care deja îi răsplăteşte, zâmbindu-le complice dintr-o firidă.
Casa se pune iar pe picioare, căci ele reprezintă resorturile ce-i susţin temelia, săltând de colo-colo, în plan vertical, absorbind vibraţia intensă a terenului pe care s-a născut, desluşind resursele subsolului, intensificând senzaţia olfactivă emanată de balaurul din adâncuri.
Tălpile vizitatorilor îşi regăsesc echilibrul pendulând între uşi şi ferestre, capătă aderenţă fixându-se de Talpa Casei, împrospătând nuanţa caldă a duşumelelor patriarhale, lăcuite.
Trupul femeii şi trupul bărbatului îşi reiau locul aflat sub protecţia carapacei ţestoasei, adăpost în scorbura secretă a copacului cu trunchi maiestuos şi coroană bogată, a cărei înţelepciune se întrevede strălucind prin luminator.
De la înălţimea respectabilă a casei, prin ferestruicile întredeschise ale mansardei, răzbate în interior o ploaie de raze ale căror săgeţi se înfig în corpul subtil al fiecărei celule organice, învelindu-le într-o reţea protectoare, conectându-le la energie pură, întreţinând misterul.
Curând, sufletul casei se împlineşte prin fiecare milimetru de spaţiu locuit. Casa se bucură de atenţie, e îngrijită, îmbogăţită, hrănită şi consultată de locatarii ei, care-i conferă stil prin felul în care-şi întreţin amintirile.
Din când în când, zilele de importanţă majoră ale casei se serbează cu fast, iar muzica răsună prin toţi porii panopliilor cu instrumente de fanfară sau corzi, în acorduri puternice ori suave, compunându-i ode de mulţumire.
Chiar şi îmbrăţişările straşnice ale stăpânilor contribuie la înviorarea spiritului domestic al casei, făcând-o să trosnească din încheieturi, reducând astfel simptomele unei anchiloze ancestrale, provocate de trecerea anilor.
Pe de altă parte, aerul ei caracteristic este mereu refrişat prin intensificarea gândurilor bune cu care oaspeţii îi calcă adesea pragul şi pe care-i întâmpină cu bunăvoinţă la fel de intensă.
Dar când îi pleacă stăpânii, casa se simte părăsită, se istoveşte de dor, aşteptând lumina becurilor aprinse, căldura radiatoarelor şi primenirea respiraţiei stătute, captivă în interiorul zidurilor sale. Aşteaptă să fie răsfăţată cu daruri aduse de departe şi mai ales să-i fie deschisă uşa sufletului cu cheia.
© Mihaela Chitac 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu