CETATEA MEA

 

cetatea mea se-nalță pe un munte

inimă celestă cu capul în nori

înfruntând stihii în stihuri se-ascunde

norii se ciocnesc, fulgeră, iubesc

clocotindă ploaie cetatea-mi inundă

am cavități, compartimente multe

spații de-nchiriat, odăi despre care

nu mai știu de-s libere ori de s-au ocupat

dar ce se întâmplă oare-n cămările-ncuiate

foșnete și șoapte, scările surpate

pe coridoare-aud cum scârțâie prelung ușile

plafonul e ud, miriapode colcăie prin zid

sertarele fragile cu secrete deteriorate 

se întrevăd, par pline doar pe jumătate

celulele-fagure sunt locuite de albine

scările de calciu, cochilii marine

mici închisori pentru miimi de trup

sub lespedea de piatră, încarcerată-n casă

intru și ies din mine, alunec, cad și urc

am colțuri preferate, la prag mă poticnesc

deformați pereții îmi joacă feste, desfac iluzii

prin goluri trec plutind faimoșii nori

eterice iridiscențe-n ochi de sori

©Mihaela Chițac, 2021