OGLINZI DEȘARTE

un ghem de oglindiri  

mi se reflectă-n cap... 

clipe de-nchipuiri 

dosite prin dulap 

dendritele își întind ițele...

asemeni păsărilor țesător 

îmi împodobesc cuibul după voia lor... 

croșetează cu iglițele pasmanterii, dantele 

umbrele colorate, veșminte de femeie 

puțin cam demodate... 

e agitație mare pe aici 

roiesc în mușuroi furnici 

furnicături prin neuroni 

femeile schimbă ioni... 

ademenite de vreun fante, 

aleg culoarele vibrante... 

se-admiră în oglinzi deșarte, 

ascultă bârfe, obsesive șoapte 

țes intrigi și lansează câte-un zvon 

rețeaua e brăzdată de axoni... 

© Mihaela Chițac, 2020

SPIRIT DE LUP

   spiritul omului trăiește-n lup

   tatăl pădurii carpatine

   lupoaica ocrotește odraslele capitoline...       apostolul blagoslovește 

   prin zapisul zeiesc 

   eterna românie 

   trupu-i pecetluiește 

   cu dragoste de glie 

   lăsând urmașilor 

   drept moștenire 

   un nume și o limbă 

   slăvite-n veșnicie 

   

   © Mihaela Chițac, 2020

CAIETUL CU COPERȚI DE VINILIN

m-am trezit dintr-o dată

cu fața înscrisă-ntr-un cerc 

pe o foaie pătrată... 

fiindcă n-am avut de-ales 

mi-am privit gămălia cu-n oareșce interes

zi de zi în oglinda de fată... 

cum nu puteam să-mi accept cusururile 

m-am apucat să-mi ajustez trăsăturile 

liniile se-ntretăiau pe rând 

pe-al meu portret naiv și strâmb... 

dacă îmi lungeam nasul vreun pic, 

strângeam din nări să-l fac mai mic 

gura era o formă asumată 

buzele plate se-ntindeau până la spate... 

deschise, 

îmi scobeau gropițe-n obrajii bucălați, 

dar compromise de dinții lați 

cu strungăreață... 

natura mea, cam plângăcioasă, 

mă îndemna să fac grimase...

sprâncenele, ceva mai groase, 

îmi confereau rolul de claun... 

se înălțau pe tâmplele osoase

asemeni coamelor de case 

deasupra ochilor-hublou, 

prilej să mă maimuțăresc din nou... 

fruntea, imagine sfruntată, 

în evantai părea pliată 

se apleca s-ajungă la bărbie, 

se replia cu frenezie 

urechile, cochilie de melc 

stăteau lipite de un cap zevzec... 

doar gâtul susținea pieptănătura... 

bretonu-a la castron ce decupa figura 

se potrivea costumului de arlechin... 

privitul în oglindă, în declin, 

se încheia cu un portret fragil... 

caietul cu coperți de vinilin 

nu-și încăpea în el de plin... 

© Mihaela Chițac, 2020

PANDEMON

pandemic semn/ de fiu nedemn/ întregii firi i se-arăta/ anemic la-nceput/ apoi mai ferm/ făptura dezvoltase un edem/ care crescu-ntr-un an/ cât șapte/ în evul nostru tern/ edemul se dorea etern/ el apăruse într-o doară/ o moleculă singulară/ un fel de bilă cu picioare/ cum altele de teapa ei/ ne pun pământul în mișcare/ de la un cap la altul/ zarvă mare/ pământul fuge/ noi subt el/ pandemon pentru demonii altfel... © Mihaela Chițac, 2020

SĂRURI

asimptomatic ser servil/ aproape impregnat pe gură/ geniului negru aservit/ sărut muiat în saramură/ din seruri și fiole injectat/ s-a risipit silit peste măsură/ ser absorbit, furat pe înserat/ buzele-atinse de sărat/ reclamă săruri dintr-o sorbitură/ trupului îndelung sedat/ © Mihaela Chițac, 2020

OCHIULUI DIN MINE

accente senzoriale contingente/ opalescență senzuală/ o pală lespede carnală/ acoperă simțiri incandescente/

dintr-un triunghi/ un tainic ochi mă frige/ aruncă ochiului din mine/ săgeți de raze de rubine/ cu arcul.../ în casa inimii se-aprinde/ focul sacru/

spectrul luminii/ deschide ușa tainițelor stinse/ spre interior ca o oglindă / care reflectă/ în culori iridiscente/ sclipiri de iris/ străluciri divine/

prin ghiocul de coral/ urechea mea ascultă/ glasul oceanului adânc/ un val învolburat de vânt/ în transă îl transpune în cuvânt/ © Mihaela Chitac, 2020

FRENEZIA FRUNZEI

franjuri de frunze forfecate frenetic din al toamnei veșmânt frunzărit de un vânt bezmetic... în dansul cinetic întomnata muză obtuză vântoasă, vanitoasă, cu reflexe roșiatice pe buze/ pogoară întinzându-se ca o iederă târzie pe pământ, hălăduind prin lume își rostește a ei incantație - cânt cu o intonație anume ritmic, sacadat, șuierând prin orașul fierbinte fremătând, codrii și câmpul măturând.../

frisoane poetice resimt muritorii de rând după dansul ritualic al soarelui dogorind/ rochia toamnei țesută din fibre friabile, rigide, fragile se desprinde din urzeala ușoară năruindu-se.../ la sclipirea zăpezii frenezia frunzei încetând... © Mihaela Chitac, 2020