inima locuiește
singură
într-un duplex select
cu camere duble
superioare și
inferioare
cu ramificații în plex
parte dintr-un complex
rezidențial
original
proiectat de un arhitect universal
cu derivații secundare
la subsol un ecran de cinema multiplex
închiriază spații de visare în camera obscură
emoții reziduale fantazează în tubulatură...
© Mihaela Chițac, 2023
din ochiul cerului spart
o ploaie insistentă de
ace
trimisă de un gând
absurd
ca un blestem surd o
urză
nu-mi dă pace
urzește, m-acuză
îmi udă clopotul de meduză
sub care se mișcă apatic
un nud transparent
sub ploaia urzicătoare
ostatic
corpul celenterat
perforat fără milă
își execută mișcările-n silă
pare din celofan umezit
nu-i din sticlă topit
gelatină
așa cum mi-am
închipuit
când l-am creat
aveam creierul adormit
soarele mă bătea în
cap...
inima asta crepusculară
e pe cale să explodeze
iar lumea ei imaginară
ar putea să dispară
într-o ploaie
corpusculară
de stele cu
coadă
căzând de sus, de pe
bloc
de la o mansardă
o grămadă de sfere
pe asfaltul sticlos
de pe stradă
© Mihaela Chițac, 2023
pudeli în palme albe
mângâieri ce cresc
pe crestele de munte
bolovănișuri curg
de sus în jos pe piele
pietre rotunde ude
atingere pripită...
prin vene îngroșate
tresaltă, se trezește
din somnu-i salamandra
atavica ființă
coada își răsucește
sub straturi de pirită...
© Mihaela Chițac, 2023
palma
luminii își întinde
degetele arzătoare de raze
arsura lor roade
coboară-n palma mea
în pantă
sapă șanțuri vii
prin care curg râuri
îmi transpiră-n palme
pumnale-mplântate
până în prăsele
în câmpul cărnos...
muchia tăiată
vine să despartă
liniar în două
ogorul mănos
simboluri oculte
semne misterioase
privite din aer
trasate sinuos
de pumnalul tainic
o rețea de fire
până-n podul palmei
pumnul meu se strânge
și închide-n palmă
harta de comori...
© Mihaela Chițac, 2023
în
oglindă un drum șerpuit
duce
spre exitus în timp
ce
aspir la o absență de chip
cavernele
oarbe percep taxă
pe
lumina care le-a orbit
dacă
întoarcerea în uter n-ar durea
mi-aș
vedea steaua albastră
în
universul meu revers retroactiv
absența
mișcării mi-a împietrit
sângele
în zidul de iederă roșie
uscate
trupuri frânte de copaci
compun
fantastic staticul peisaj
încerc
să mai salvez un colț
dintr-un
savant efect de ecleraj
surprins
pe-un capac de pian
o
aripă vie mă prinde-n picaj
cealaltă
m-aruncă în vrie
m-aștern
pe culcușul de pene
la
ora când strada-i pustie...
©Mihaela Chițac, 2023
resimt în întuneric
tentația de-a fi trează
lumina roșie difuz
pulsează
în starea mea de veghe
decibelii inimii
vibrează într-un difuzor
nu pot s-adorm cu nimeni
haloul unui aparat
veghează
nu reușesc să dorm cu
mine
în același pat
hălăduiesc prin noapte,
ziua zac
ascult, aud în piept acel
tic-tac
respirația muzei îmi
suflă-n ceafă
presimt adierea
inspirației
gândul înaripat, avântul
legătura ocultă cu cerul
și pământul
respir în aer rarefiat
cuvântul...
în
clipe fade și zile
cu
zâmbete rebele
îmi
storci inima plină
ca pe-o
lămâie zemoasă...
licoarea
strânsă împrumută
aroma
cojii perforate
de
pofticioase mușcături
într-o
îmbrățișare mută
vârtej spectacular
cu
trosnete și pocnituri...
un lemon
juice ușor acidulat
dulce-acrișor
sălbatic amărui
colectat
selectiv
în
recipiente speciale
cu
atașamente sentimentale
îl
păstrezi viu
într-una
din cămările tale
senzoriale
secrete
urmând
a fi consumat
după bunul
tău plac mai târziu
iar eu
mă mulez pe forma
vasului
tău găurit
golit de
sentimente
dulci-acrișoare
astringente
amărui-gălbui...
© Mihaela Chițac, 2023
