Acolo unde artificialul înşală în mod constant simţurile, sistemul de percepţie este alterat şi nu se vindecă decât prin contactul cu natura frustă.
Forţa anotimpurilor destramă iluzia secretă a imaginarului. Când ating volumele realului, modulate în pantă pe coasta de deal, mă copleşeşte umbra pădurii ce poartă în poala sa tot satul. Primesc fructele coniferelor şi foioaselor ce stăpânesc moşia încă din vremea boierului Tescanu ca pe un dar de care în spaţiul citadin nu am parte. Arborii plantaţi împrejurul casei înalte în care locuiesc provizoriu contribuie prin insolenţa creşterii lor la naufragiul visului.
Paradoxal, în prezenţa naturii nu mă simt protejată. Contactul brutal cu realitatea imediată mă asupreşte. Trebuie să mă abstrag prezentului, cufundându-mă într-un spaţiu trecut din care să extrag reverie despre ceea ce mi-a plăcut acolo cândva.
Ador clădirile vechi, dar cu tavan înalt, hărăzite anume pentru supleţea gândurilor care plutesc la niveluri superioare. Apariţii misterioase, forme fără conţinut, ectoplasme intangibile capătă consistenţă aici, unde aerul este rarefiat, la altitudine.
Oglinzi ale atmosferei, peisajele pot surprinde oglinzile înşelătoare ale sufletului.
Fluctuaţiile agenţilor de mediu asigură diversitate motivelor etalate în natură. Învăţ să respir prin frunze în acord cu atmosfera. Îmi ritmez pensulaţia cu viteza de deplasare a norilor, cu intensitatea ninsorii sau cu emanaţia calorică a aerului. În absenţa soarelui, agentul catalizator, nu se poate reconstitui însă plenitudinea colosală a realului care extrage din străfundurile pământului rodnicia seminţei însetate de lumină.
Peisajul vizibil exultă pe pojghiţa fragilă a retinei pictorului care-l transpune cu ajutorul uneltelor pe suportul amorf recreându-l după alte legi decât cele trasate de formulele chimice, exaltând legenda spiritului adormit sub movila dispusă în formă de melc.
© Mihaela Chitac 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu