din stelele ce stau
să cadă
praf de substanță
albă adunat
peste orașul
înghețat
de-un uriaș
revendicat
imaculată pulbere
de nea
șosete de zăpadă
pe șosea
un uriaș de pluș umblă
pâș-pâș
surprins fără șoșoni
pe stradă
prin sos vâscos, târâș-grăpiș
pare că se
retrage-n grabă...
șosele confiscate
pe furiș
de stări de
agregare provizorii
urme de pași de uriași-pitici
căzute pradă sigură
ninsorii
pene și fulgi de
păsări iluzorii
© Mihaela Chițac, 2020
cavernele osoase
din care cresc
țepoase
sprâncene indigene
adăpostesc hangere,
luciri în ochi,
pepite
sub gene adumbrite,
iar nările
mieroase
intrânduri
aburoase
și cute răsucite
în piele adormite
visează să
se-ntindă
pe lespezi de
mătase
o rază să le
prindă...
chipuri ascunse-n
case
în izolare riscă
să-și
piardă-nfățișarea
când, palidă,
ninsoarea
se-așterne pe
contururi
ființele își
schimbă
tiparele de-a
pururi...
fața-i acoperită
parcă ceva se
mișcă
sub folia lipită...
se năruie mulajul
expresiei faciale
stricând eșafodajul...
© Mihaela Chițac, 2020
prin magic ochi de
apă
apa formează unde
fantastice secunde
din apă se adapă
la gura văii mute
gata să te predai
hăului lunecos
tu te oprești și
stai
ceri buzelor să treacă
de marginea avidă
vârtejul să te-nghită
în cercul licoros...
cu licoroase unde
iscate-n cristalin
ochiul de cer senin
ar vrea să te inunde...
© Mihaela Chițac, 2020
se cerne anotimpul
auzul omenirii
păstrează temporar
tempoul temporal
în simfonia firii
timpanele dau
tonul
ciocanul bate gongul
toba-i ține isonul
să se audă sonul
ciocanele mentale
lovesc în nicovale
aud cum trece timpul
prin sita siderală
pedeștrii merg agale
în scări stau călărașii
pe cai se-ntrec cu
timpul
și oștile astrale
se joacă-n grabă o
idilă
între o scoică și
un melc
în vânzoleala
nautilă
victoria vieții
prevestesc
cilii vibrează în
urechi
dansează dansuri pe
perechi
© Mihaela Chițac, 2020
